Într-o lume care se grăbește spre viitor, județul Olt se mai sprijină astăzi pe doar doi piloni de memorie vie. De Ziua Veteranilor de Război, liniștea din comunele Ianca și Șopârlița a fost ruptă de onorul adus ultimilor supraviețuitori ai unei conflagrații care a reconfigurat harta lumii: Marin D. Neiculescu și Florea C. Radu.
Ei nu sunt doar martori ai istoriei; ei sunt istoria însăși, scrisă cu sânge pe drumul anevoios către Vest.
„Am mers până unde s-a sfârșit războiul”
În comuna Ianca, Marin D. Neiculescu își poartă cei peste 100 de ani cu o demnitate care te lasă fără cuvinte. Fost militar în cadrul Regimentului 94 Infanterie Timișoara, drumul său sub arme nu s-a oprit la granițele țării. A luptat pe Frontul de Vest, înfruntând moartea pas cu pas, până în inima Cehoslovaciei.
Pentru Neicuțu, cum îi spun apropiații, războiul n-a fost despre tactici studiate în academii, ci despre instinctul brutal de a rămâne în viață. Își amintește nu hărțile, ci frigul, foamea și camarazii care au rămas definitiv în pământ străin. Supraviețuirea lui este, în sine, un miracol pe care astăzi îl împărtășește cu o luciditate tăioasă.
Tăcerea care spune totul
La câțiva zeci de kilometri distanță, în Șopârlița, îl găsim pe Florea C. Radu. Fost soldat în Regimentul 13 Călărași, a parcurs același itinerar al focului până în Cehoslovacia. Dacă domnul Marin încă mai poate depăna amintiri, pentru domnul Florea, povara anilor și sănătatea șubredă au așternut tăcerea.
Deși astăzi nu mai poate rosti poveștile de pe front, prezența sa este un testament mut al curajului. Privirea sa poartă încă reflexiile orizonturilor îndepărtate pe care cavaleria română le-a străbătut în urmă cu opt decenii.
Recunoștință la poarta casei
Marcând această zi simbolică, reprezentanții Centrului Militar Județean Olt i-au vizitat pe cei doi eroi. Aceștia le-au înmânat pachete din partea Ministerului Apărării Naționale, prin Direcția Calitatea Vieții Personalului, și le-au transmis mesajul oficial de mulțumire al ministrului.
Dincolo de gesturile protocolare, rămâne însă datoria noastră, a celor de azi. Când acești doi oameni nu vor mai fi, legătura noastră directă cu marea istorie se va rupe.
Să îi ascultăm cât încă mai pot vorbi. Să îi prețuim cât încă ne mai pot privi. Să nu uităm că libertatea noastră de astăzi a fost plătită cu tinerețea lor.
