Mihai Păduroiu, slătineanul care a ales să devină pilot militar

Mihai Păduroiu este acel tânăr care face totul din pasiune. Pare că nu depune niciun efort iar lucrurile, pur și simplu, ies așa cum își dorește. Și toate reușitele lui sunt însoțite, negreșit, de zâmbetul satisfacției, al sentimentului că munca și determinarea sunt întotdeauna răsplătite.

Este student sergent-major în anul al III-lea la Academia Forțelor Aeriene Henri Coandă, din Brașov. Pentru el, anii petrecuți în academie au fost o experiență extraordinară, cum nu m-aș fi așteptat. Îmi pare rău că se termină, mă gândesc că voi pierde un pic din colectiv, dar ne vom găsi, cumva, în cariera care urmează.

Mihai a absolvit un liceu civil în Slatina și nu a visat niciodată să devină pilot. Nu știam nimic despre academie, nu știam ce înseamnă o carieră de pilot militar. Era un elev silitor, în ultimul an de liceu, pasionat de calculatoare, care se pregătea intens pentru admiterea la Universitatea Politehnică.

Un prieten al părinților mei a venit cu propunerea aceasta. Practic, mi-a deschis ochii spre această șansă. Părinții mei întotdeauna m-au încurajat, m-au lăsat să-mi descopăr singur abilitățile. Mi-au dat sfaturi, dar niciodată nu mi-au impus o anumită direcție.

A aflat că, în acel an, concurează la AFA cu peste o sută de tineri pe… un singur loc, pentru absolvenții de liceu civil. S-a întrebat dacă are rost să mai încerce. Îmi intrase rău ideea în cap și mi-am setat acest obiectiv, că trebuie să intru. Între timp, aflase despre avioanele F-16, despre rachete, oportunități de misiuni în alte țări sau de a lucra cu oameni din diverse națiuni.

Pregătirea fizică nu i-a pus probleme, Mihai având în spate 15 ani de karate de performanță. Am fost multiplu campion mondial, până în 2018, am multe medalii la competiții în țară și în străinătate.

În momentul în care a intrat la academie, a continuat să practice karate la un club din Brașov, a participat chiar la un campionat, dar a ales să renunțe, după câteva accidentări. Am avut probleme cu umerii, m-am recuperat, dar n-am vrut să risc alte accidentări când știam că urmează perioade de zbor, povestește tânărul.

Studentul crede că și sportul de performanță l-a adus, în final, mai aproape de cariera militară. Disciplina anilor de antrenamente, în care trebuia să aibă rezultate bune la școală, l-a șlefuit și l-a ajutat să învețe, de mic, rigoarea unui program bine stabilit. Mereu am spus că, dacă vrei cu adevărat să-ți faci timp pentru ceva, îți faci. Restul sunt doar scuze.

Din postura de student militar însă, a trăit sentimentul de apartenență, de familie și camaraderie și e foarte plăcut. Mă înțeleg foarte bine cu toți colegii din pluton și din companie. Iar atunci când stau mai mult acasă, vreau să mă întorc aici, unde avem glumele noastre și unde ne simțim de-ai casei.

Și cu profesorii mărturisește că a avut o relație foarte bună, a întâlnit oameni deschiși, mereu dornici să ajute cu un sfat sau o informație. Îți oferă materiale, dacă vrei să aprofundezi, pe lângă ce se predă la cursuri. Toți colegii mei sunt aici din pasiune pentru acest domeniu. Nu cred că există lucru care să depășească, la momentul acesta, ca nivel de intensitate, ce simt când zbor.

L-am întrebat dacă își amintește ce trăiri a avut la primul zbor, moment în care toată fața i se luminează de un zâmbet.

A fost într-o marți, în luna iunie, eram student în anul întâi și am zburat pe IAK-52, avionul de școală și antrenament. Țin minte absolut toate detaliile acelei zile, toate trăirile. A fost un zbor de recunoaștere, în care instructorul îți arată zonele de lucru, localitățile prin care treci. Am venit pregătiți, ne-au pus pe noi să facem pornirea și oprirea avionului, convorbirile radio în engleză, cu un pic de ajutor, bineînțeles, de la instructor.

Retrăiește parcă, în timp ce povestește, senzația accelerației la maximum, care l-a lipit câteva secunde în scaun – o senzație unică. Cred că am zâmbit o oră încontinuu, a fost multă adrenalină, dar și fericire. Doi ani mai târziu, are același zâmbet de bucurie că fiecare zi din cariera lui va fi una în care a pus și acel strop pe pasiune.

Recunoaște că toate trăirile l-au entuziasmat, pentru că nu știa la ce să se aștepte. Nu visase de mic să devină pilot. Se putea să nu-mi placă atunci când ajung în avion, să mi se facă rău. Se putea întâmpla orice. Dar a fost minunat!

Pentru Mihai, celebra zicală sky is the limit a devenit un fapt. Visează la America, la Euro-NATO Joint Jet Pilot Training Program (ENJJPT), programul de pregătire al piloților NATO, necesar pentru a pilota F-16. În mod normal, selecția se face după absolvire, dar acum există un program de selectare a piloților încă din academie. După practica din anul întâi, sunt selectați piloții care au avut rezultatele cele mai bune la zbor. Și care să nu fi picat la niciun control.

Controalele, îmi explică el, sunt zborurile care se efectuează înainte să zbori singur, alături de un instructor, fără să dea vreo indicație. Dacă pici, nu se întâmplă nimic, a doua zi repeți misiunea, dar pierzi din timpul de zbor. Însă Mihai nu a picat niciun control.

Cred că e vorba de învățat foarte mult, de seriozitatea cu care te prezinți la zbor, cum îți pregătești misiunea, după care vine talentul efectiv.

Cursul din Texas, la Wichita Falls, la care visează Mihai, durează puțin peste un an și ajută tinerii piloți să facă trecerea pentru aeronavele F-16.

Generația mea, datorită, cred eu, achiziționării F-16, a prins un proces accelerat de pregătire a piloților. Am ajuns ca, în anul al doilea, să zbor în formație. Am colegi care au terminat cursul de bază și academia și de abia apoi au ajuns la această etapă.

Student sergent-major Mihai Păduroiu

sursa PRESAMIL