Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, este unul dintre cei mai veneraţi sfinţi din calendarul ortodox, sărbătorit la data fixă în fiecare an – 23 aprilie. În tradiţia populara sărbătoarea este cunoscută sub numele de Sân-George.
În calendarul popular, Sân-George este considerat a fi un zeu al vegetaţiei, protector al naturii înverzite, al vitelor şi al oilor, el fiind identificat în Panteonul romanesc cu Cavalerul Trac. În spiritualitatea populara, Sân-George este cel de-al doilea stâlp calendaristic, alături de Sfântul Dumitru – Samedru -, între cele doua divinităţi existând o întelegere cosmica, facilitata şi de divinitatea supremă. Se spune că atunci când se aud primele broaşte cântând, Sân-George ia cheile de la Samedru pentru a deschide drumul naturii spre viaţă, el fiind considerat Cap mare de primăvară, înverzitorul întregii naturi, semănătorul tuturor culturilor şi închizătorul anotimpului friguros. Toamna, Samedru, care nu iubeşte pomii înverziţi, primeşte cheia de la San-George pentru a închide timpul frumos şi a slobozi din adâncuri anotimpul rece.
În calendarul popular, ca în tradiţia creştină, San-George este o divinitate tânără, hipomorfă, purtată în spate de un cal. În egală măsură, el este şi o divinitate pastorală, de origine indo-europeana, ziua sa de celebrare fiind considerata a fi momentul de început a anului pastoral.
Dacă în trecut această sărbătoare era cinstită cu mult fast timp de trei zile, astăzi, doar cu totul izolat, mai străbate farmecul ei de altădată. Cele mai multe obiceiuri legate de aceasta zi au fost abandonate pe parcursul timpului dar importanta sărbătorii în spiritualitatea tradiţională ne obligă să amintim câteva dintre practicile şi obiceiurile de odinioară.
În ajunul zilei de 23 aprilie oamenii pregăteau cu grija brazde verzi, tăiate sub forma pătrată, în care înfigeau ramuri înmugurite de salcie si flori galbene de primăvară cunoscute, în Bucovina, sub numele de calce. În noaptea sau dimineaţa zilei de San-George capul familiei, întotdeauna un bărbat, aşeza brazdele, astfel împodobite, „de straja „la stâlpii porţilor şi ai caselor, la ferestrele şi uşile caselor şi grajdurilor, în grădini şi pe mormintele din cimitire. Se credea că, astfel, oamenii, vitele şi semănăturile erau protejate de forţele malefice, ce deveneau extrem de active în acest moment de început a anului pastoral. Masurile de protecţie se luau mai ales împotriva strigoilor şi strigoaicelor care, conform tradiţiei, furau mana vitelor cu lapte. Tot împotriva strigoilor se obişnuia a se pune lângă poarta casei şi la intrarea în grajd o grapa, asezată cu dinţii în sus şi cu un bracinar de fecior cast petrecut printre aceştia.
În Bucovina, brazdele şi ramurile verzi erau păstrate peste an pentru a fi folosite drept leacuri împotriva frigurilor sau pentru a fi amestecate în hrana animalelor (în credinţa ca acestea vor fi protejate de puterea malefica a strigoilor) şi pentru a fi puse în cuibarele cloştilor (pentru a avea pui cat mai multi şi pentru a le feri de boli şi ulii).
O alta practică care se savarşea acum era împodobirea donitelor de muls vacile cu multa verdeaţă şi flori de primăvara. Donitele, pline cu apa si astfel „gatite”, se puneau în tinda casei, după uşa de la intrare. În dimineaţa zilei de San-George, apa şi verdeaţa tocată erau turnate în hrana animalelor, crezându-se că, astfel, va spori laptele vitelor şi că vor fi protejate de toate relele. Întrucât Sân-George era considerat a fi Cap Mare de Primăvară – moment important în derularea timpului calendaristic – în preziua sărbătorii dar şi pe parcursul celor trei zile în care era celebrat, erau îndeplinite numeroase ritualuri de aflare a ursitei şi a norocului.
În ajunul zilei de Sân-George, fetele de măritat credeau ca îşi pot vedea ursitul dacă priveau, în aceasta noapte, într-o cofa plina cu apă.
În dimineaţa zilei de 23 aprilie tot ele, fetele, puneau în mijlocul drumului brazde verzi, împodobite cu coroniţe, pentru a observa, pe furiş, care fecior va calca peste ele. Dacă flăcăii ce le erau dragi nu călcau pe coroniţe, fetele credeau ca în acel an se vor căsători. Brazdele şi coroniţele erau păstrate peste an, pentru a fi folosite ca remediu în ameliorarea diferitelor boli sau pentru a se face cu ele farmece de dragoste.
În această zi fetele mai obişnuiau să semene usturoi, pe care-l păstrau până în anul viitor. Mâncând usturoiul semănat cu un an înainte, ele credeau ca vor fi inzestrate cu toate virtuţile şi că se vor căsători în cel mai scurt timp.
Dis – de – dimineaţă, înainte de a se scutura roua, fetele mergeau pe furiş în pădure, în locuri ferite şi îndepărtate, „până acolo unde nu se auzeau lătratul câinilor şi cântatul cocoşilor”, pentru a culege mătrăguna şi navalnic, pe care le aduceau acasă şi le puneau în pod sau sub streaşina, în credinta că aceste plante miraculoase le vor aduce peţitori bogaţi. Obiceiul păstra ceva din solemnitatea ceremoniala a marilor rituri: fetele îşi luau traista şi un colac descantat şi, odata ajunse în pădure, se încingeau într-un joc cu semnificaţii magice, mâncau colacul, stropeau cu vin locul din care recoltasera plantele şi abia apoi se întorceau acasă purtând un steag, numit pe alocurea strut, confectionat din ramuri de copac împodobite cu panglici multicolore.
Mătrăguna recoltata acum era păstrată peste an pentru a fi folosita la vindecarea unor bolii sau la practicarea vrăjilor de măritiş pentru fetele urate sau bătrane, a vrajilor pentru îmbogătire şi câstigare a faimei sau a celor de înmultire a laptelui la vaci. Mătraguna putea să provoace şi nenorocire, sărăcie, uraţenie, nebunie sau moarte, în funcţie de modul cum era folosită, de riturile sau vrăjile în care era uzitata sau în funcţie de actul care-i declansa puterea.
Flăcăii, pentru a nu rămâne mai prejos decât fetele, cautau, în dimineaţa zilei de 23 aprilie, iarba fiarelor, planta miraculoasă ce putea să sfărâme lacătele şi lanţurile sau putea să le confere lor, flăcăilor, proprietăţi miraculoase, în ajunul sărbătorii, tinerii mergeau într-o dumbrava din pădurea localitatii in care traiau, ducand cu ei cate o cofa cu apa neinceputa. Fiecare tanar isi ascundea vasul intr-un loc doar de el stiut rostind numele fetei ce-i era draga. Apoi, pana la ivirea zorilor se prindeau cu totii în hora, spuneau cimilituri sau cantau din fluiere. La rasaritul soarelui fiecare privea în cofa cu apa. Daca în vas se afla un fir de iarba, credeau ca se vor casatori cu fata iubita si ca vor trai impreuna pana la adanci batranete. Daca în apa se afla o floare uscata sau vesteda, era semn ca tanarul nu se va insura in acel an, iar daca gaseau pamant, se credea ca feciorul va muri in curand.
Femeile casatorite savarseau si ele practici magice pentru bunul mers in gospodarie. De exemplu, in dimineata zilei, inainte de rasaritul soarelui, mergeau in padure si culegeau plante doar de ele stiute (mulgatoare, untul vacii), pe care le adaugau in hrana animalelor, in credinta ca vacile vor da lapte mult si de buna calitate.
Tot in aceasta zi se prepara si „unsoarea oilor”, un medicament obtinut din plante si grasimi animale, unguent ce se aplica pe ugerul oilor pentru a le apara, astfel, de boli pe tot parcursul verii.
Nimeni nu avea voie sa doarma in aceasta zi deoarece se credea ca acel care incalca interdictia avea sa fie somnoros intregul an.
Urzicatul era un alt obicei de San-George, practicat de tinerii din comunitatile traditionale bucovinene. Intrucat sarbatoarea deschidea o perioada solicitanta in derularea tuturor activitatilor economice, tinerii se atingeau, pe furis, peste partile neacoperite ale corpului, cu tulpini de urzica, nutrind convingerea ca în felul acesta vor fi mai ageri, mai harnici si mai sanatosi de-a lungul intregii veri care urma sa înceapa.
În stransa dependenta cu faptul ca San-George deschidea anul pastoral, in ajunul sau in dimineata acestei zile se aprindeau focuri vii, fie in vatra casei, prin frecarea a doua bucati uscate de lemn, fie in ograda, prin invartirea energica a unui fuscel de lemn introdus intr-o gaura practicata in blana usii de la grajd, fie intr-un loc dinainte stabilit situat in vatra satului. In cazul focurilor aprinse in ograda sau in vatra satului, tinerii obisnuiau a sari peste foc sau prin fum crezand ca, in felul acesta, se purifica si se apara de orice posibile influente nefaste.
Dintre toate obiceiurile de San-George mai sus enumerate, in comunitatile satesti contemporane se mai pastreaza obiceiul impodobirii stalpilor de la poarta cu ramuri verzi de salcie inmugurita si flori galbene de calce, infipte in brazde inverzite. Intelesurile stravechi ale acestei practici sunt, însă, arareori cunoscute.
Sursa: crestinortodox.ro
